Despre hramul nostru

Până în secolul al XIX-lea, românii de aici au avut, împreună cu sârbii, o viaţă bi-sericească comună, serviciile divine slujindu-se împreună în ambele limbi. La despărţirea ierarhică din 10-22 septembrie 1872, biserica a aparţinut enoriaşilor sârbi, iar enoriaşilor români le-a revenit, drept despăgubire în schimbul bisericii comune, clădirea şcolii din Vale.
Aci, românii din Doloave, şi-au improvizat un iconostas şi s-au rugat lui Dumnezeu, împreună cu preotul lor, timp de 23 de ani, până în 1892 când şi-au ridicat o altă biserică. O biserică cu adevărat impunătoare, aşezată pe o colină, într-o zonă idilică, neobişnuită pentru celelalte sate bănăţene.
La un an după terminarea ei, în duminica Tuturor Sfinţilor, pe 23 mai 1893, biserica a fost sfinţită de însuşi P.S.S. Episcopul diecesan al Caransebeşului, Nicolae Popea. Biserica a fost zidită din propria ei avere şi cu ajutoare ale enoriaşilor doloveni – în bani, cărămidă şi braţe de muncă – şi este închinată Sf. Mare Ierarh Nicolae.
În anii 1934-1935 s-a făcut gardul în jurul bisericii, în 1965 s-a instalat curent electric în biserică, iar în 1971 s-a zugrăvit interiorul şi s-au schimbat ferestrele din lemn cu ferestre din metal. În 1997 s-a restaurat exteriorul bisericii, iar un an mai târziu, în 1998, şi interiorul. Mai rămase – aşa după cum consideră preotul paroh Romulus Ioţa – înlocuirea actualului iconostas, făcut din lemn mai puţin preţios, cu un iconostas mai reprezentativ. Majoritatea icoanelor de pe acest iconostas sunt dăruite de credincioşii din sat, iar câteva din ele de către credincioşii din Uzdin.

Preoţii: În timpul despărţirii ierarhice din 1872 şi în timpul construirii bisericii româneşti, preot la Doloave era Aron Bartolomeiu (1903-1909). O perioadă scurtă, după aceea, la altarul acestei biserici a slujit preotul Corneliu Panciovan (1909-1910), după care urmează timp de 45 de ani, pr. Marcu Boldovină, fiu al satului, până în octombrie 1955. În continuare, până în 1957, parohia a fost administrată de pr. Aurel Uroş, din Maramorac, iar mai apoi de pr. Nicolae Mărioţu din Cruşciţa, pr. Victor Popovici din Satu-Nou şi pr. Iulius Zgârgea din Glogoni. În anul 1958, revine în parohie preotul Nicolae Marioţu şi rămâne până în 1965. Urmează din nou pr. Aurel Danciu (1965-1968), iar mai apoi pr. Octavian Păuţa (1968-1970), pr. Lazăr Cârdu (martie-septembrie 1970)şi Aurel Danciu (1970-1974).
Din februarie 1975 şi până în aprilie 1976 parohia este administrată de tânărul preot Dimitrie Musta, originar din Mărghita, iar în continuare, până în ianuarie 1978, de pr. Traian Abraham din Cuvin. Urmează din 1 martie 1978 şi până în 31 august 1987 pr. Ionel Mălaimare şi, din nou pr. Traian Abraham, urmat fiind de preoţii Iuliu Zgârgea din Glogoni şi Theodor Popescu, din Ovcea. Din august 1988 și până în anul 2013 parohia a fost administrată de  pr. Romulus Ioța. Şi, în fine, în anul 2013, vine în parohie tânărul preot Emanuel Veverița, care slujeşte şi astăzi altarul Sf. biserici din Doloave.

Cărţi vechi bisericeşti: Triod, Râmnic (1782), Octoih cu Catavasier, Buda (1826), Mineie pe lunile mai, iunie, august, Sibiu (1854), Mineie pe lunile septmbrie şi octombrie, Sibiu (1855), Mineiul lunii decembrie, Sibiu (1856), Penticostar, Sibiu (1859) şi Triod, Sibiu (1860).

Autor: Costa ROŞU

Bibliografie selectivă:

• Prot. Gheorghe Ianeş, Hramul bisericii din Doloave – Sf Nicolae, Libertatea, Panciova, 27 mai 1995, p. 4.
• Moise Micşa, Lucian Marina şi Gheorghe Giacov, Doloave, Contribuţii la istoricul vieţii culturale, Ed. S.L.R. Novi Sad, 2003.
• Costa Roşu, Biserica Românească din Doloave “Sf. Mare Ierarh Nicolae”, Libertatea, Panciova, 12 ianuarie 2002, p. 10.
• Doina Gujbă, Doloave: O manifestare duhovnicească în cinstea B.O.R. restaurate, Bucuria unei izbânzi, Libertatea, Panciova, 8   noiembrie, 1997, p. 2. 

Textul preluat de pe pagina Institutului de cultură al românilor din Voividina dedicată biserici noastre.